Adaptarea la o viață fără vedere — Povestea lui Liam
Liam, 27 de ani, din Newcastle, are o condiție ereditară la nivelul ochilor denumită retinitis pigmentosa — o afecțiune care determină pierderea vederii. Cu ajutorul câinelui său ghid și al sălii de fitness, a descoperit o nouă pasiune și un nou scop.
Vederea mea s-a deteriorat destul de rapid. Când eram mic nu foloseam un baston și obișnuiam să joc fotbal. În timpul ultimului an de facultate lucurile au început să degenereze și am fost nevoit să folosesc un baston pentru nevăzători și să mă înscriu pe lista pentru un câine-ghid.
Am terminat universitatea, dar tot trebuia să aștept aproximativ un an pentru câinele-ghid, iar în această perioadă nu am făcut mai nimic. Nu puteam să ies din casă și nu aveam încredere în mine mai deloc.
Când am primit primul meu câine am început să caut lucruri de făcut, iar cineva mi-a sugerat să merg la sala de fitness. La început a fost destul de intimidant, deoarece nu știam ce am de făcut și încercam să fac totul de unul singur.
Cei de la sala de fitness au fost reticenți în a mă lăsa să ma antrenez singur, cumva forțându-mă să fac asta alături de un antrenor personal. Am mers pe această variantă o perioadă, dar pur și simplu nu-mi permiteam, ca atare am găsit o sală de fitness în care puteam să fiu eu însumi. Am devenit mai încrezător când am descoperit că oamenii te vor ajuta și nimeni nu se va enerva pe tine. Majoritatea oamenilor vor să te vadă că reușești și te vor ajuta în această direcție.
Într-un final m-am întors la sala care m-a refuzat prima oară. Angajaseră un nou manager și erau foarte dezamăgiți de faptul că nu am fost lăsat să intru singur prima oară. Într-un final am început să frecventez această locație și să îmi fac noi prieteni.
Cu cât mergeam mai des, cu atât îmi creștea încrederea în sine. Mentalitatea mea se schimba și ea — nu mă mai simțeam atât de fără speranță și faptul că am început să cunosc noi oameni mi-a dat încredere. Acești oameni au devenit în timp prieteni atât în sala de fitness, cât și în afara ei.
Am încercat să găsesc ceva cu care să îmi umplu timpul, deoarece să găsești un job în condiția mea este cel puțin dificil în majoritatea timpului. Oamenii din sală îmi spuneau că îi învăț lucruri pe care ei nu le făceau singuri. Managerii m-au convins să încerc să devin antrenor personal, iau eu m-am decis să încerc, mai ales că nu aveam nimic de pierdut.
Să învăț lucruri noi a fost întotdeauna mai dificil. Probabil pierd mai mult timp doar căutând greutăți și încărcând barele decât antrenându-mă propriu-zis. Sesiunile mele sunt uneori de două ori mai lungi doar pentru că îmi este mai dificil să găsesc obiectele necesare. Cel mai dificil este să nu îmi pierd motivația și să depășesc stările de anxietate.
Sesiunile de antrenament propri mi le planific în perioadele mai puțin aglomerate, pentru că altfel este destul de dificil. În schimb dacă antrenez un client îmi este mai ușor, deoarece îi trimit pe ei să caute greutățile și alte obiecte necesare.
Majoritatea oamenilor iau de bun faptul că este extrem de ușor să găsești ce ai nevoie în sala de fitness. Doar să spui că vrei să mergi și să faci un lucru și ulterior chiar să-l faci. Eu, în schimb, trebuie să mă adaptez situației că uneori nu găsesc ce am nevoie și ulterior mă enervează că nu pot lucra ce mi-am propus.
Mă simt de parcă nu m-am ambiționat suficient să fac ce mi-am propus doar pentru că nu am găsit un anumit obiect. În plus, deplasările între aparate sunt uneori dificile datorită celor care nu pun greutățile la locul lor — nu știu cum de nu m-am accidentat mai des din cauza asta.
În ultima perioadă nu mai antrenez deoarece vreau să mă specializez pe masaj sportiv și fizioterapie. Vreau să ajut oamenii să treacă peste accidentări sau situații similare. Cred că am o oportunitate mai mare să îi ajut pe cei care au dureri zilnice.
În plus, este destul de dificil să antrenezi când ești nevăzător, deoarece sunt mulți alți antrenori care pot vedea și se mișcă mult mai rapid.
Pentru antrenamentele personale aleg exerciții de împins/tras și compuse, șase zile pe săptămână. Unul dintre lucrurile cu care mă chinui este echilibrul, ca atare deși mă gândeam că ar trebui să fac genuflexiuni, am ajuns la punctul în care am m-am decis că este mai bine să nu.
Am petrecut mult timp încercând să le fac deoarece multe persoane mi-au spus ca lista genuflexiunilor va afecta alți factori ce vor sta în calea progresului. Ajunsesem să mă gândesc că trebuie făcut acest exercițiu deoarece diverse persoane spuneau că trebuie făcut, în loc să renunț deoarece nu este un exercițiu potrivit pentru mine.
Cel mai dificil lucru a fost să învăț să gătesc. La început mi se părea foarte, foarte dificil. Ca să poți găti și chiar să îți dai interesul să faci asta, ai nevoie de vedere. Mesele mele sunt în principal lucruri pe care le pot pune la cuptor și să le scot, precum puiul sau cartofii dulci — de regulă aceleași mese plictisitoare în fiecare zi.
Locuiesc cu părinții mei care mă ajută. Sunt foarte încurajatori și probabil aș fi renunțat dacă ei nu ar fi fost acolo să mă ambiționeze.
Sfatul meu pentru cei care încep să meargă la sală este să fie răbdători — lucrurile nu se mișcă foarte rapid. Cei care merg împreună cu prietenii vor încerca să ridice greutățile mai mari pe care le ridică aceștia, fără să învețe lucrurile de bază. Încercând să își depăsească limitele riscă să se accidenteze, iar acest lucru le va tăia rapid avântul cu care au început.
Am descoperit că oamenii de regulă își fac griji legat de alte persoane care se uită la ei. Pot întelege acest aspect — când am început să merg în sala de fitness știam că voi ieși în evidență datorită câinelui-ghid. Știam că oamenii se vor uita și ca atare nu voaim să mă fac de râs. Acum pur și simplu trec peste. Pe câinele meu îl cheama Harley, este foarte popular în sala de fitness și uneori am impresia că eu distrag atenția oamenilor de la antrenamente!
